miercuri, 27 februarie 2008

"AXE" MUZEUL DE ARTA ARAD 29.02-29.03 2008




axa art S.R.L.
Str. Lucian Blaga Nr. 8
300002 Timisoara
tel/fax: 0356 43 57 34
e-mail: axa.art@gmail.com

Stimate Doamne,
Stimati Domni,

Axa Art Gallery are deosebita placere de a va invita la vernisajul expozitiei

“AXE”


Expozitia va fi gazduita de MUZEUL DE ARTA din Arad si reuneste un numar de treizeci de artisti invitati ai galeriei.
In deschidere vor lua cuvantul ILINCA ILIAN si ROBERT SERBAN.
Minirecital de flaut sustinut de ANA MANOLE.


Vernisajul va avea loc vineri,29 februarie,ora 17,la sediul
MUZEULUI DE ARTA Arad,Str. Gheorghe Popa nr.2-4,etaj 2,
(sala OVIDIU MAITEC)


After party:Club KF Arad.

Va asteptam cu drag!

marți, 19 februarie 2008

Dana Mercea-Miclaus pe simezele AXA ART in Iulius Mall (16 februarie-16 martie 2008)



„Pentru Dana Mercea – Miclaus munca artistica si bucuria lucrului in ateliere este mai mult decat o vocatie, este o implicatie existentiala. Acest lucruasigura cu certitudine o permanenta evolutie profesionala, o neantreruptacalificare si nevoia de contact cu lumea artei in spatiul scolii si albreslei. Calitatile sale de om implicat, serios si tenace, servesc unui talentautentic care incepe sa se imprime in peisajul artei contemporane prindeschiderea evidenta pentru informatie si afirmarea spiritului generatiei dincare face parte.”



Ion Salisteanu, 1997

joi, 14 februarie 2008

"Intre cer si pamant" Expo Elena Petraniciu



Această lume în care căutăm însetaţi scopul şi frumuseţea vieţii este o lume mută, închisă calităţilor şi destinului nostru de fiinţe superioare. Trăim o formă de viaţă prinsă în legile dominante ale lumii fizice, adică superficială, atomistă şi necesară.
„Între cer şi pământ” este o pendulare intre concret şi imaginar, între stabilitatea materiei din care ne modelăm, evoluăm, în care ne întoarcem, şi inefabilul unei lumi imaginare, dar posibile. Cerul nu ne aparţine, este o căutare, o viziune a spaţiului în care doar sufletele pot ajunge. Păsările sunt o punte, un mesager fragil către nemărginire. Singurele limite sunt cele impuse de noi; este o aproximare a realităţii prin intuirea irealului, misterului, posibilului, ascuns în spatele său ; durabilul, materialul, revalorificat spiritual, o intensificare a legăturilor cu transcendenţa.


Elena Petraniciu





sâmbătă, 9 februarie 2008

Vernisaj AXE-Galeria"FORMA"30 ianuarie 2008

Vernisajul, doamnelor şi domnilor, este ceremonia de deschidere a unei expoziţii şi, istoric, se referă la acel preview iniţiat de Academia Regală din Londra (1768) care aduna societatea mondenă engleză cu o zi înaintea deschiderii oficiale: înalta societate avea atunci ocazia să bea şampanie şi să se retragă pe canapele alături de artişti, critici de artă şi mai cu seamă alături de semenii lor. Asistau pe atunci la veritabilul vernisaj, vernisul aplicat pe pînză şi puteau să îi vadă pe artişti la lucru. Cel mai cunoscut este Turner care în ultimele ore îşi modifica drastic lucrările.
Actualmente, cu toţii ştim, este în principal o întrunire de persoane care se adună cu ocazia deschiderii unei expoziţii şi ascultă în mod mai mult sau mai puţin respectuos cîteva cuvinte rostite de cineva capabil să lege nişte vorbe despre tablourile expuse pe simeze. Din acest punct de vedere, vernisajele se înrudesc cu conferinţele, premierele de teatru, lansările de carte, inaugurările de sedii diverse etc. Personal, cel mai mult mă atrag conferinţele, dar prefer vernisajele pentru extrem de frecventa lor doză de umor involuntar: vernisajul e o întrunire mondenă sau consum de cultură, se întreba cineva nu mai ştiu pe la ce lansare, inaugurare sau vernisaj? Întrebarea e tendenţioasă şi ţine de o viziune ascetică asupra artei: arta ca formă de comunicarea cu divinitatea, arta ca tăcere plină de reculegere. E adevărat, arta plastică mizează tocmai pe tăcere şi în faţa unui tablou, dacă într-adevăr el mişcă ceva în mecanismul psihic, omului îi vine cel mai uşor să tacă. Să nu-şi mai obosească aparatul fonator ba chiar să-şi odihnească neîncetatul, vanul şi chinuitorul monolog interior.
Cu toate acestea, artiştii plastici doresc mereu să aibă de partea lor cîţiva profesionişti ai cuvintelor, ba chiar le sînt şi recunoscători că vorbesc la deschiderea unei expoziţii: de fapt, trebuie să le spun, mult mai mult au de ce să le mulţumească oamenii care se ocupă cu cuvintele că au, în sfîrşit, ocazia, în faţa unui tablou, să mai tacă şi eu din gură.
Ce se poate spune la un vernisaj? Dacă artistul e consacrat, dacă are o operă importantă în spate, cum e cazul de faţă în privinţa cîtorva dintre artiştii reprezentaţi astăzi pe simezele Formei, în general e mai uşor de comentat, pentru că poate fi făcută referinţa la etapele creaţiei, la lucrări importante, la poetică şi realizări artistice. Dacă artistul e tînăr şi se află în căutarea drumului propriu, cum iarăşi e cazul de faţă în privinţa unor artişti mai tineri ale căror lucrări sînt expuse astăzi la Forma, cuvîntarea de vernisare e ceva mai dificilă. Dar nu imposibilă, oricum.
Altcineva, anume Andrei Pleşu într-o conferinţă, afirma cu îndreptăţire că orice comentariu despre artă – şi el se referea la discursul public, conversaţional, spontan, iar nu la cel recules, tăcut, concentrat care nu poate decît să fie scris – orice discurs de vernisaj deci, dacă nu se limitează la o descriere tehnică foarte minuţioasă (lucrări de dimensiunile 25 pe 27, tehnică acrilică sau acuarelă, tonuri de gri etc.) nu poate face altceva decît să se lanseze într-o lungă peltea de metafore Ba chiar – l-aş completa– se mai pot adăuga, şi încă foarte bine, şi niscaiva referinţe la istoria artei, la mari nume: în general sînt preferaţi, dintre pictori, Klee şi Bacon, iar dintre esteticieni, cel mai demn de pronunţat e numele lui Heidegger. Asemenea discursuri de vernisaje, înţesate de expresii gen „armonii cromatice”, „havuzuri de lumină”, „oaze de pace”, „metafizica reîntronată”, „mistica lui Ganz Andere” sînt nesatisfăcătoare pentru că nu au nimic de-a face cu valoarea reală a discursului plastic, ci ţin cel mai mult de talentul literar al respectivului vorbitor: se pot aplica oricui, pentru că de fapt nu spun absolut nimic despre lucrările ca atare: e vorbărie pură, moment gol care nu face altceva decît să dea un gust şi mai dulce şampaniei băute ulterior.
Vreau cu orice chip să evit aşa ceva şi doar vreau să vă atrag atenţia asupra faptului că ne aflăm într-un moment de graţie în care îşi dau întîlnire cel puţin două lucruri admirabile: pe de o parte, tinereţea şi entuziasmul – altfel spus noutatea şi credinţa – şi pe de altă parte experienţa, ştiinţa, buna-cuviinţă şi savoir-faire-ul – altfel spus eternul şi consacratul. Nu mă refer doar la faptul că avem expuse doar lucrări care aparţin unor artişti din generaţii diferite, cu poetici şi tehnici diferite, nu mă refer doar la faptul că Galeria Axa Art, o galerie de mici dimensiuni şi foarte friendly din Timişoara, nu a împlinit decît doi ani şi că, iată, a reuşit să facă deja o retrospectivă a realizărilor sale. Mă refer la altceva: la faptul că această retrospectivă s-a realizat nu altundeva decît la Deva, unde, doamnelor şi domnilor, sînt sigură că pînă şi pietrele de pe caldarîm (ca să nu mai vorbim de cele din cetate) intonează culori, pînă şi apa de la robinet şopoteşte ode, pînă şi norii de pe cer transmit mesaje, şi că toate aceste şoapte fac legătura cu o axă a lumii. Undeva. Urdeva[1]. Deva e un nume predestinat: deva se numesc nişte făpturi zeieşti în tradiţia hindusă, deva e numele – în tradiţia ezoterismului – unor entităţi care locuiesc, mai paşnic sau mai agresiv, lucrurile neînsufleţite, Deva e numele zeiţei pămîntului în tradiţia celtică. Deva se numesc rîuri (în Aragon, în Ţara Bascilor, în Mesopotamia), sînt oraşe Deva în Guipuzcoa, în Pontevedra, Orense şi Transilvania, este o insulă Deva în marea Cantrabriei. Că numele cetăţii dumneavoastră vine de la romani, de la slavi, de la daci, de la celţi sau de la babilonieni, asta o stabilesc istoricii sau lingviştii: în ce mă priveşte, eu mă las dusă de numele frumoasei cetăţi şi încerc să o pun în legătură cu Axa, alt nume frumos, altă sonoritate cotropitoare. Devata sînt acele fiinţe care locuiesc lucrurile, care se află în ceruri succesive în funcţie de gradul lor, mai înalt sau mai josnic, de spiritualitate, oamenii cu darul clarviziunii pot să le audă şi să le vadă. Deva provine din protoindoeuropeanul deious – ceresc, străfulgerător –, legat la rîndul lui de rădăcina diu, care înseamnă „a străluci”: de aici vine deus, de aici vine zeu.
Iar Axa, axa! Pe vremuri, cînd tradiţia era încă puternică şi oamenii încă puri, nimic nu se făcea dacă nu avea cît de cît legătură cu axis mundi – osia lumii –, pentru că se ştia că tot ce e ţine doar de pămîntescul vremelnic nu poate să se clădească decît în gol. În funcţie de axă se întocmeşte lumea, axa e cea care dă greutate oricărui fapt.
Axa se sărbătoreşte la Deva sau Deva se sărbătoreşte în Axa?
Sîntem într-o ţară mică, abia o fărîmă din mare Europă, la rîndul ei o fărîmă din marile continente, sîntem o fărîmă din marea istorie – abia o fărîmă din marele ciclu al universurilor. Dar cum nimic nu-i întîmplător, aici nu îşi dau întîlnire numai generaţiile, nu îşi dau întîlnire doar spaţiile – micul Banat, mica Transilvanie –: aici se întîlnesc spiritele, reprezentate atît de bine prin culori şi sonorităţi, cel mai puţin prin cuvinte. Şi cu toate acestea, iată că sonoritatea cuvintelor – Deva, Axa; Axa, Deva – ne-a legat şi de data aceasta: culorile au fost pretextul, adică axa; sonorităţile au fost declanşatorul trezirii – Deva, Devata, Axa, Axis –, iar cuvintele au devenit de acum inutile. Fie să ne bucurăm în tăcere în faţa fiecărui tablou, în faţa fiecărei imagini: în oraşul Deva din Transilvania se vor mai succeda expoziţii, galeria Axa Art din Timişoara îşi va desfăşura în continuare elanul, fiindcă doi ani nu înseamnă mult şi mai e loc de încă şi mai multe simeze, dar important că acum sîntem aici, la Deva, cu Axa, iar acest moment fie să rămînă înscris în amintirile acelor făpturi ce locuiesc lucrurile neînsufleţite – numitele Devata – şi să aibă legătură, măcar cît de cît, cu axa lumii.
Şi e doar o singură dovadă că aceste două miracole se pot realiza: tăcerea. Tăcerea în faţa tablourilor, odihna aparatului fonator, contemplaţia admirativă, bucuria ce nu mai are nevoie de nici un cuvînt. De nici un vernisaj. Cuvinte-cuvinte, în ordine alfabetică: Attila Bajko, Maria Balea, Nora Blaj, Emeşe Bodoni, Horia Bojin, Oana Bolog-Bleich, Georg Brandner, Costin Brăteanu, Dorul Brăteanu, Cristian (El Bus) Buzneanu, Livia Coloji, Teodora Czentye, Cristina Daju, Vasile Dancu, Lorena Garoiu, Otilia Gruneanţu-Scriuba, Dorothea Hîrjoi, Cristian Ienciu, Dana Mercea Miclăuş, Ioan Mercea, Sorin Nicodim, Ioan Liviu Orleţchi, Elena Petraniciu, Andrei Rosetti, Adrian Sandu, Sorin Scurtulescu, Alina Ondine Slimovschi, Saşa-Liviu Stoianovici, Nada Stojici, Claudiu Toma, Dan Toma, Ada Zilahi.
Simple nume, simple cuvinte. Dar în spatele acestor nume, în spatele acestor cuvinte, sonorităţi. În spatele acestor sonorităţi, devata – entităţi spirituale care locuiesc lucrurile. Sau, în limbaj occidental, mult mai simplu, pre numele lor, tăceri. Tăceri pe care vi le doresc cît mai aproape de axial (Axa Art), cît mai aproape de zeiesc (Deva). Artiştii care expun astăzi, prin intermediul galeriei Axa, la Deva, pot să vă mijlocească aceste tăceri: să dea zeii să fie fructuoase.
Iar despre structura şi natura acestor tăceri, fie vorbeşte domnul Nicodim, fie vorbeşte oareşce deva trezit special pentru asta, fie nu mai vorbeşte nimeni. Eu, promit, mă pregătesc acum doar pentru tăcere, fiindcă un vernisaj, cred, este bun doar pentru a ne pregăti pentru a tăcea în faţa unor opere plastice. Fiecare cu tăcerea sa. Şi vă rog să mă iertaţi dacă deja am vorbit prea mult.

Ilinca Ilian




[1] Ur (germ.) – de la începutul începuturilor; axial.